” Rut a răspuns : Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu; unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce-o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea.”
În seara aceasta am zîmbit când s-au citit cuvintele acestea, pentru că ştiam cel puţin o persoană careia i le-aş fi adresat cu încredere. Şi totuşi, era un zîmbet trist.
Pentru că au existat o mulţime de prietenii, de iluzii sfărâmate de stânci din cauza unui orgoliu ascuns, din cauza neputinţei de a accepta ciudăţenia celui de lângă mine,
…pentru că mi-am permis să fiu „altfel”, nelăsând loc ideii de unitate în Trupul lui Hristos, trecând în umbră termenul „una în El”,
…pentru că uit că nimeni nu-i normal şi realizezi acest lucru după ce îl cunoşti, că toţi suntem nişte păpuşi de cârpă în Mâna tare a lui Dumnezeu, predispuse eşecului….
Şi acestea sunt doar câteva motive ce precedă destrămarea unei legături speciale între doi oameni.
În secolul vitezei, timpul nu mai ajunge, nu mai e destul. Alergăm după vânt şi pentru a putea investi clipe, dragoste, grijă, încredere, răbdare şi afecţiune într-o prietenie, ar însemna ca ziua să depăşească cu mult 30 ore.
Relaţii pasagere. Inimi dezamăgite şi frustrate. Vieţi atinse de nepăsare şi încredere înşelată. Intenţii ascunse. Compromisuri.
24 de ore ajung pentru toate acestea, dar nu şi pentru o prietenie adevărată.
De ce?
Sunt cam 1001 de gânduri cu privire la această întrebare, ce m-au cam urmărit pe tot parcursul serii – nu doar pe mine.
Să lăsăm topicul deschis.
Ar fi frumos ca fiecare din noi să completeze cu câte o părticică acest articol – soluţii, idei, însemnări, sublinieri.
Deci, să căutăm piesele de puzzle 🙂
Comentarii recente